Bulzul de miercuri si Barry White

Cum stateam eu asa si imi mancam linistita bulzul de miercuri (ramas de ieri, de fapt, dar merge bine cu ziua de azi), ma trezeste din ceata mintii Barry: “So what do you want to do, I'm here baby/ I'm ready baby, I'm waiting on you/ Believe me, I am patiently waiting on you”. Ce face instantaneu neuronul meu? Zice: „aha! Tango”. Tango, tango, da cu cine? E clar, nu mai am scapare :)

Acuma, eu nu raspund in totalitate de fluxul gandurilor mele si, de obicei, e cam haotic (poza e pentru fanii Gilmore Girls).

Asa ca urmatorul gand a fost „gender balance”. Si m-am dus la atoatestiutorul google si am dat peste asta (sursa: http://countrymeters.info/en/World)

Interesant! Pare ca nu e chiar asa rau cum credeam. Suntem aproape la egalitate doamnele si domnii pe planeta.

Evident ca la tango e alta lume, alta poveste, iar „gender balance” este un fel de Eldorado prin evenimentele din lume. Daca reusesti sa ai echilibrul asta 100%, esti o zeitate intre organizatori. Esti apreciat si daca ai un raport de 2:1 (follower:leader), ca nah, se stie ca sunt mai multe doamne. Daca nu faci eforturi sa mentii acest echilibru, evenimentul iese praf si nu mai calca nimeni pe la tine (exagerez, ca-i fain). Vorbesc de evenimentele mari: maratoane de tango, chiar festivaluri.

Cand vine vorba de astea mici – milongi si practici locale saptamanale – misiunea devine grea spre imposibila. Si aici imi place mie sa ma bag in seama printre carcoteli :D

Pai oameni buni, situatia nu e nici alba, nici neagra, nici macar gri nu e. E de-o coloratura amuzanta chiar. Toti ne plangem, leaderi si followeri deopotriva. Si toti avem, in felul nostru, dreptate.

Fetele, cand sunt mai multe (lucru care se intampla cel mai des) stau pe margine si suspina: „iar o sa stau pe scaun toata milonga”, „nu ma danseaza nimeni, ca uite ce putini leaderi sunt”, „nu se uita leaderii la mine, iar danseaza numai cu cine le place si sunt obisnuiti” si cate si mai cate va imaginati sau nu. Dar va puteti imagina mimica lor in tot acest timp?

Cele care danseaza au alte scenarii. Au si nume scenariile astea: conversatie, zambet, cabeceo, relaxare. Stiu ca stiti despre ce e vorba si cum se face. Poate ca nu suntem toate experte, dar sunt lucruri care se invata. Daca vrem.

Si, desigur, mai exista elemente ale destinului: noroc sau ghinion, dupa caz, antipatie inexplicabila, preferinte nefondate etc.

Stati ca iar m-a intrerupt Barry – „I took the good times, I'll take the bad times/ I'll take you just the way you are.”

Asa. Pe de cealalta parte leaderii, cand sunt mai multi – rara avis! – ce fac? (Si acuma o sa zic din povesti, ca nah, nu-s unul din ei.) Stau ce stau, beau o bere, povestesc una alta si cam pleaca. Ceea ce nu nici rau, nici bine. E o alegere.

Asta e unul din lucrurile care ne diferentiaza ca sexe. Avem harti mentale si sisteme de raportare diferite. Si e bine asa. E frumos cand intelegem si acceptam si actionam-reactionam in concordanta ;)

Numai ca de multe ori „gender balance” devine un fel de „gender battle”, pentru ca fiecare judeca dupa chipul si asemanarea sa. Normal, de altfel. Fetele zic ca baietii nu le respecta, ajuta sa creasca, danseaza pe toate (am scris acum 3 ani un articol (aici) mai infocat pe tema asta, cu tot cu niste sugestii). Leaderii se apara cum ca nu pot dansa non-stop si cu oricine la toate milongile. Si repet, toti avem dreptatea noastra.

Eu, din postura de follower trecut prin aproape toate cate putin in 9 ani, zic asa:

• Fetelor, puneti-va – de-adevaratelea – pe primul loc in viata voastra si bucurati-va de milonga. De tande, daca sunt. De muzica. De un pahar de vin/fresh/bere, ce v-o face placere. De o poveste cu alti oameni. De briza. De ce va face bine. Exersati cabeceo,  mai intai cu leaderi pe care ii cunoasteti si cu care sunteti confortabile, apoi cu ceilalti. Si daca nu va iese nimic din toate astea intr-o seara, e ok. Faceti o alegere: stau si ma pot bucura de ceva, sau plec si fac ceva mai bun in seara asta. Oricum, garantat, daca starea voastra e buna, ceva bun se va gasi pentru voi. 

• Doamnelor, nu stati asa incruntate si singuratice (daca vreti sa dansati, adica). Atitudinea e importanta, unii zic chiar ca in viata 10% reprezinta ce ti se intampla si 90% cum reactionezi la ce ti se intampla. 

• Fetele sunt timide. Sunt putine cele carora le iese cabeceo – fie din unele principii de viata, fie din motive de miopie (true story!), fie din lispa de exercitiu. Unele se pot rezolva, altele mai putin :) Domnilor, aveti bunavointa si rabdare cu doamnele.

• Baietii sunt timizi. Pe bune! Uneori mai abitir ca fetele, in ciuda armurii de mascul pe care o afiseaza. Doamnelor, aveti bunavointa si rabdare cu domnii. Uneori (am auzit mai multe astfel de povesti decat ati crede) o vorba dura de la un follower il „ajuta” pe domn sa renunte de tot la tango.

• Domnilor, invitati si dansati. Cu cine va simtiti confortabili (daca sunteti incepatori. Sau nu!), iar apoi, cu timpul, incercati si o nebunie si invitati o doamna cu care nu ati dansat niciodata. De dragul experientei si al curajului ;) Aveti curiozitatea sa diversificati, poate aveti surprize placute. Si daca nu sunt asa, ei bine, numiti-le experiente si treceti peste. 

• Daca tratam tangoul ca pe o delectare ocazionala, atunci ok, vine cu frustrari de moment si nervi sau bucurii de moment si seri relaxante, in functie de circumstantele exterioare. Acceptam asta si mergem inainte.
  
  Insa daca a ajuns in vene (tangoul, zic) si e deja o pasiune, atunci nu o mai putem trata superficial. Presupune munca, invatare, practica, sustinere reciproca (nu doar leaderii sa sustina folowerii pentru ca sunt in dezavantajul de a fi prea multi, ci si invers, pentru dezavantajul de a fi prea putini. Mno... Depinde de perspectiva, nu?), bucurii sau nervi – care inseamna lectii de invatat si depasit. Cine se poate lauda ca are o pasiune, fie ea tango sau nu, se poate lauda si cu cat munceste pentru ea. Asa ca da, nu e usor. Dar e fain tare! 

Si or mai fi de zis, dar nu-mi mai amintesc acum ca mi s-a terminat bulzul si Barry fara cafea merge mai greu, asa ca merg sa fac una. Dar nu inainte de 2 vorbe plictisitoate si putin superficiale despre istorie.

Pe la mijlocul anilor 1800 Buenos Aires era pamantul fagaduintei. Guvernul Argentinei daduse liber la imigrat pentru ca avea nevoie mare de forta de munca, iar tinerii europeni (in special din Italia si Spania) au dat buzna. Tinerii barbati. Aveau un vis: sa munceasca, sa se imbogateasca si sa se intoarca acasa sa isi ajute familia si sa se casatoreasca. Ce s-a intamplat de fapt? Cativa, foarte putini, chiar au reusit. Insa restul, majoritatea covarsitoare a ajuns sa munceasca mult, pe bani putini si sa nu se mai poata intoarce acasa. Astfel ca, la finele secolului 19 in Argentina erau foarte multi barbati in comparatie cu numarul de femei. (daca va pasioneaza subiectul, va recomand cartea Christinei Denniston - „Tango”. E excelent documentata si scrisa!)

Asadar, in perioada in care s-a nascut tangoul, acest gender balance era era tocmai un „balance”. Lucrurile s-au mai schimbat de atunci si poate ca regulile mostenite din acele vremuri ar putea fi privite putin altfel in contextul zilelor noatre de tango. Despre asta, altadata, dupa ce ma mai documentez ;)

Tango good!

Cora