(autor: Dollo; sursa: www.dollo.ro)
De obicei e nevoie de doi ca să
dansezi tango. În realitate am doi instructori și o clasă de colegi de
diverse niveluri, iar după patru luni de cursuri încă nu sunt capabilă
să mă las în voia unui bărbat și să-l las să mă danseze ;)
Trebuie
să-l iei în brațe ca și când ar fi un prieten pe care nu l-ai văzut de
zece ani și ți-a fost tare dor de el. Ăsta e secretul îmbrățișării
milonguero, astfel încât poziția în dans a celor doi parteneri să rămână
constantă pe toată durata dansului. Ia-l în brațe gândindu-te că este
acest prieten vechi și drag – îmi spune M., care învățase trucul ăsta de la primul ei profesor de tango.
Mă
uit indecisă la bărbatul din fața mea. Ne chinuiam de câteva melodii să
exersăm un ocho – pas de tango care presupune ca femeia să se tot
unduiască mergând în spate sau lateral, ghidată de partener. Tipul are
bluza udă, broboane mari de sudoare îi șiroiesc pe frunte și câte una se
mai prelinge între noi, din când în când. Nu mă încurajează să-l iau în
brațe (ca și când ar fi un prieten pe care nu l-am mai văzut de zece
ani…) și mă anunță autocritic că a reușit să-mi lase urme de
transpirație pe tricou, deci nu e cazul să-mi fac iluzii cu privire la
îmbrățișarea aia. Să rămânem la stadiul la care ne aflăm – e a treia
oară când dansăm împreună. Și „dansăm” e un cuvânt prea generos pentru
nivelul nostru actual.
Îmbrățișarea
milonguero mi se pare în continuare cea mai grea noțiune de tango din
cele pe care le-am învățat în astea aproape patru luni de când m-am
apucat să dansez. Pe de-o parte mi se pare o intruziune în spațiul meu
personal – să-ți lipești pieptul de pieptul unui bărbat total
necunoscut, și capul de obrazul lui poate fi aproape o fantezie sexy
uneori, dar eu n-am reușit s-o gust, încă, într-o sală de tango ;)
Cum
spune C., profa de tango, ilustrând manevra cu propriul piept,
„mișcarea e asta: îi iei și-i oferi liderului”. Ehei, sânii sunt un
subiect sensibil – cel puțin pentru mine – deci am încă rețineri în a-i
oferi așa oricui ;) Dincolo de glumă, profesorii se străduiesc să ne
alunge din cap orice gând cum că îmbrățișarea asta ar avea vreo
conotație sexuală. Nici n-are, cel puțin în stadiul în care la fiecare
melodie schimbi partenerul, astfel încât să învețe fiecare câte puțin de
la fiecare.
Celălalt
motiv pentru care încă nu mă simt confortabil în îmbrățișarea asta este
lipsa mea cronică de încredere. În mine în principal, dar probabil că
și în bărbați. Senzația e destul de prezentă la mai mulți din sala de
dans, majoritatea suntem oameni single, trecuți prin suficiente relații
nereușite cu viața. Totuși, tango-ul e un mijloc minunat de
autocunoaștere, de a te redescoperi (ca femeie) și de a comunica într-un
fel nonverbal cu lumea. De aia e un proces greu pe care unii îl
abandonează pe drum. Pentru o femeie independentă – majoritatea suntem
așa pe acolo – e o provocare majoră să te lași trup și simțuri în
brațele unui bărbat și să-i urmezi mișcările. În tango e un singur lider
– bărbatul, și un follower – femeia. El trebuie să fie creierul, tu
trebuie să te lași pusă în valoare de el. Unora nu le iese asta în
cuplu, darmite în tango.
Deși
pare că nu e mare lucru – mai ales dacă vezi și filmul „Parfum de
femeie” unde un orb și o începătoare reușesc să acopere ringul de dans
cu mișcări răscolitoare – realitatea e ceva mai prozaică.
Dar
îți calci pe rețineri, îți alungi gândurile inerente și te lipești de
lider. Cel puțin „la poză” cum îmi spunea G., unul dintre lideri,
îmbrățișarea e corectă. Pe parcurs se rupe din varii motive, în
principal din cauză că cele expuse mai sus nu sunt depășite și
asimilate. Privită din oglinzile de pe pereții sălii de dans
îmbrățișarea asta pare una incomodă pentru femeie. Poate pentru că
femeia a uitat să se mai sprijine pe bărbat și preferă să-i pună la
îndoială „stilul de dans”, ar zice M., un alt lider care mă învăța în
primele ore cum să fac să mă abandonez complet în seama lui. „Închide
ochii și ascultă muzica, nu gândi (!) și nu-mi anticipa pașii”. N-am
reușit s-o fac nici acum. Nu închid ochii (uneori e interesant să-ți
privești liderul în ochi;), nu pot să nu anticipez ce vrea să facă
liderul, și de multe ori nici măcar nu ascult muzica, fiind ocupată să
nu greșesc și să plec de pe loc cu piciorul greșit. În final rezultă că
dansez mai mult cu capul decât cu picioarele, ceea ce pare aproape
paradoxal pentru mine, care de prea multe ori în viață mă las ghidată de
simțire și mai puțin de rațiune.
Cei
mai vechi în tango mă încurajează că relaxarea va veni cu timpul, exact
atunci când nu mă aștept. Că voi avea la un moment dat o revelație
despre poziția cea mai potrivită astfel încât să mă simt confortabil în
brațele partenerului de dans și să pot dansa cu plăcere un maraton de
tango.
Recitind
ce am scris mai sus îmi dau seama că orele mele de tango sună mai
degrabă a supliciu, decât a plăcere. Nu e așa. Fiecare luni seara
petrecută pe podeaua aia tocită de tocuri și tălpi mă face să zâmbesc
toată săptămâna. Iar din 3 februarie porția va fi dublă, pentru că
începe școala serios, cu ore lunea și miercurea, de la 20.00 la 23.00
Dacă vă tentează să încercați veniți la Escuela Principal de Tango și
vă convingeți singuri. Dacă nu, așteptați-vă că vor mai apărea p-aci
postări despre asta, pentru că eu una sunt cucerită gata și decisă să
perseverez.
No comments:
Post a Comment